marți, 13 februarie 2018

Nu mi-am TOCI(t) deloc adolescenţa


Deşi am trecut demult de vârsta copilăriei, iar unii dintre noi au fire albe în păr, vreau ca astăzi să ne amintim, prin acest articol, de activităţile noastre de atunci.

Nu ştiam de console, noi aveam alte jocuri!

Anii copilăriei i-am petrecut într-o familie simplă, într-un apartament cu 2 camere, construit în anii ’60, într-un cartier mărginaş, cu blocuri de 4 etaje, din perioada ceaușistă, cu doi părinți, veniți din provincie (de la țară) în Ploieşti, muncitori la uzină, unde lucrau în ture, de luni pînă sîmbătă. Eram eu şi cu fratele meu mai mic cu 1 an.

În bloc nu era familie să nu aibă cel puţin un copil. Frumos era că ne aflam la vârste apropiate, iar în cartier cei mai mulți dintre noi eram colegi de clasă ori de școală.
Cele mai frumoase clipe erau duminicile în care, împreună cu părinții, pe timp urât, jucam Toci sau ne uitam la Toate pânzele sus, cu faimoasa corabie Speranţa, a lui Anton Lupan.

Jocul de Toci era un joc deloc complicat, la finalul căruia cărţile erau aranjate în ordine crescătoare şi la culoare. Numărul de jucatori: minim 2.
Maxim jucători: oricât de mulţi, astfel încât fiecare jucător să aibă un număr "decent" de cărţi în mână.

Cărţile la Toci
Se foloseau toate cele 52 de cărţi din pachet. Dacă erau mai mulţi jucători atunci se putea juca cu 2 pachete de cărti. Ordinea cărţilor este AS, 2, 3, etc.
Cărţile erau amestecate şi lăsate sub forma de teanc, cu faţa în jos.

Cine câştiga
Câştigător era acela care rămâne primul fără cărţi, iar pierzătorul este cel care rămânea ultimul cu cărţi, adică este "tocit".

Când timpul ne permitea, jucam Mămăligile, Leapşa, Ţară, ţară, vrem ostaş, Flori, fete, filme sau băieţi.

Mămăligile
Se făceau 10 cercuri în care se treceau cifrele de la 1 la 10. Cercurile trebuiau să aibă spaţiu mai mare. Unul dintre parteneri ţinea mâna ca şi cum nu ar fi vrut să fie copiat şi scria o cifră. Dacă partenerul tău ar fi ghicit cifra, ar fi tras sub cifra respectivă o liniuţă. Dacă nu ar fi ghicit-o ai fi tras tu acea liniuţă. Aşa se continua până când partenerul nimerea cifra, continua el procesul. Ultima cifră rămăsă avea numai două linii.

În comunism am fost o fetiţă fericită, nu stiu dacă mai mult sau mai puţin decât majoritatea copiilor de azi, fentaţi de sute de lucruri și implicit aproape tot timpul lipsindu-le ceva. Mă întreb: de ce aş regreta că nu ştiu să folosesc un iPhone sau o tabletă superperfomantă? Ştiu doar să scriu la calculator şi asta îmi este suficient. Nu mi-am TOCI(t) deloc adolescenţa, încă o mai trăiesc. Copilul din mine nu va muri niciodată!

Spun cu drag că odată cu acest articol am acceptat provocarea de a susține Urban Up!, un proiect inițiat de Asociația De-a Arhitectura, care le oferă elevilor de liceu o bună oportunitate de a-și cunoaște orașul. Proiectul a fost derulat în anul 2017 în cadrul programului „Împreună cu Lidl pentru un viitor mai bun”. Totodată, pot fi organizate ateliere și în 2018, fie în licee, în săptămâna Școala Altfel, fie ca activități ale Clubului De-A Arhitectura. Detalii găsiți pe http://www.de-a-arhitectura.ro.
Proiectul a vizat creșterea gradului de conștientizare în rândul liceenilor cu privire la legăturile care există între spațiile pe care le folosim zi de zi și procesele prin care ele se transformă. Scopul a fost ca aceștia să înțeleagă impactul spațiilor asupra calității vieții și să capete deschidere către o dezvoltare urbană „isteață” printr-o experiență educațională atractivă legată de aspecte ce trebuie cunoscute de orice cetățean: ce înseamnă a construi și a contribui la schimbarea mediului construit, ce servicii publice sunt necesare într-o localitate, rolul instituțiilor, condițiile de folosire în siguranță a spațiilor etc., ca sursă de dezvoltare personală, profesională și de civism.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.